Cum să călătorești fără să fugi de tine însuți

Sau despre bagajul emoțional care vine gratuit la pachet

Dintr-un impuls cu entuziasm botezat „spontaneitate”, am rezervat odată, tare demult, un bilet de avion la ora 3 dimineața, într-un moment în care fugeam de o conversație pe care trebuia s-o port cu mine însumi iar Atena părea mai însorită decât adâncurile sufletului meu (atenție, semi-dramatism!) Una peste alta, mi s-a părut o idee bună să pun câteva sute de kilometri între mine și acea eventuală conversație incomodă.

Doar că, precum în desenele animate, a naibii conversație s-a urcat cu mine în avion. A stat lângă mine la o masă dintr-o tavernă în Plaka și și-a comandat un souvlaki. S-a cățărat cu mine pe stâncile de pe Acropole. Eu… intact, complet, cu toate nelămuririle mele, stând în cel mai pitoresc loc al Atenei, printre oameni din o sută de țări, realizând că te poți simți pierdut chiar și pe un deal antic. Cel mai… antic. Nu mă ajuta nici măcar Zeus.

Călătoria, o formă de evadare

Călătoriile capătă uneori izul unui lucru fascinant și ambiguu. Da, călătoria e o formă de evadare… dar evadăm din ce, mai exact? Din rutină, din job-ul de la birou, din responsabilități, din relații? Sau poate fugim de senzația că viața, în forma pe care o trăim acasă, seamănă prea mult cu o sală de așteptare în care timpul trece fără să se întâmple nimic memorabil? Cântărim meticulos bagajul fizic să nu depășească 10, 20, 23 sau 32 de kilograme, dar cel emoțional vine întotdeauna gratuit la pachet.

Turiștii care „fac” cincisprezece orașe în zece zile par să înțeleagă un principiu fundamental al fizicii emoționale: dacă te miști suficient de repede, sentimentele nu te pot ajunge. Azi un selfie la Turnul Eiffel, mâine un espresso în Veneția, poimâine un bratwurst în München… totul e bifat într-o viteză care ține mai degrabă de atletism decât de turism. Oare? Păi, problema e că sentimentele concurează la maraton, în timp ce tu alergi doar bucăți de câte o sută de metri. Ele au căpătat rezistență, în timp ce tu bagi Instagram Stories pe bandă rulantă.

Am învățat, cu timpul (și, poate, cu câteva bilete de avion irosite), că există o diferență subtilă dar esențială între a explora și a evada. Explorarea înseamnă să deschizi uși. Evadarea presupune să le trântești în spatele tău și să speri că ceea ce ai lăsat în urmă va dispărea cumva prin magie până te întorci. Spoiler alert: alegerea e greșită, nu dispare nimic.

Când explorezi cu adevărat, călătoria devine un dialog în care tu pui întrebări locului în care ai ajuns iar locul îți pune întrebări ție. De ce am venit aici? Ce caut? Ce simt când mă aflu în acest spațiu străin în care nimeni nu știe cine sunt? De multe ori e o conversație incomodă mai ales dacă ai venit tocmai ca să scapi de conversații incomode. Dar e cam singura care merită purtată.

Run, Forrest, run! Dar mai și oprește-te!

Acum câțiva ani, era înainte de pandemie, am stat mai multe zile într-un sat din Creta. Îmi propusesem să scriu, voiam să gândesc și să găsesc răspunsuri la întrebări pe care le tot amânasem. În primele zile am făcut tot ce fac turiștii care evadează, explorând taverne, plaje, ruine antice, aproape că era să mă urc și pe un biet catâr ca să ajung la peștera lui Zeus (ho, că l-am cruțat!). M-am ținut ocupat, de fapt prietenii la care stăteam au făcut-o. Apoi, când am cam epuizat locurile din preajmă (Creta e mare, nu-ți ajung câteva zile), a trebuit să mă întorc la singura persoană care mai rămăsese de explorat. Era undeva pe terasa pustie cu vedere la mare, așteptând cu răbdare să termin de alergat.

În mod ironic, când am încetat să mai fug, locul a devenit dintr-o dată mai real. Culorile s-au intensificat, conversațiile cu localnicii au căpătat mai multă substanță, mâncarea era și mai gustoasă (oho!). Creta devenise ceva mai mult decât un fundal pentru propria mea evadare, transformându-se într-un loc în care aproape că trăiam efectiv, cu tot cu micile dificultăți ale vieții cotidiene. Păcat că, în cele din urmă, a trebuit să plec. Se grăbea toamna.

Cam asta e treaba, doamnelor și domnilor: explorarea autentică îți pasează un soi de vulnerabilitate. Te așezi la terasă și accepți că soarele va răsări oricum, indiferent dacă ai rezolvat sau nu problemele. Vei mânca musaka dându-ți seama că întrebările tale existențiale sunt exact la fel de importante (sau de neimportante) ca și acasă. Diferența e că aici ai ales să le confrunți în mod activ, însoțit de o priveliște mai bună, care în mod cert îți livrează o stare de spirit superioară.

Mintea omenească are o capacitate uimitoare de a recrea un „acasă” oriunde merge. Ducem cu noi toate grijile, toate obiceiurile proaste, roaba cu tendințele enervante de a ne verifica emailul sau Instagramul compulsiv, chiar dacă suntem pe o plajă din Caraibe. Poți fugi la capătul lumii, dar tot acolo vei ajunge: la tine însuți.

Una dintre lecțiile pe care călătoriile încearcă s-o predea de fiecare dată este că geografia exterioară e fascinantă, dar cea interioară rămâne neexplorată și periculoasă. Că poți pune oceanul între tine și problemele tale, dar uiți că ele știu să înoate. Că adevărata călătorie începe în momentul în care accepți faptul că bagajul emoțional face parte din experiență și că nu este un reziduu de lăsat în coșurile de gunoi ale aeroportului.

Geografia nu e salvare

Ok, ok, nu vreau să spun că ar trebui să transformi fiecare escapadă într-o ședință de terapie ambulantă. Poți să te bucuri de Colosseum fără să analizezi de ce ruinele antice te fascinează atât de mult și poți mânca un croissant în Paris fără să meditezi asupra naturii efemere a plăcerii. Dar când simți că fugi și când ai impresia că geografia înseamnă salvare, atunci poate merită să te oprești o clipă și să te întrebi de ce oare alergi, mai exact?

Am ajuns să cred că cele mai bune călătorii sunt acelea în care pleci cu întrebări și te întorci cu întrebări mai bune, 2.0. Acelea în care locurile pe care le vizitezi nu devin perdele ci oglinzi. Acelea în care realizezi că, printre toate lucrurile pe care vrei să le descoperi despre lume, tu însuți rămâi cel mai fascinant continent neexplorat.

Poți fugi la capătul lumii. Poți colecționa stickere pe bagaje, magneți pe frigider și poze în telefon. Dar într-o zi vei ajunge într-un loc atât de frumos, atât de… perfect, încât vei realiza că singurul lucru care te împiedică să-l „respiri” cu adevărat ești chiar tu. Și în acel moment ai două opțiuni: să rezervi următorul zbor sau să te așezi, în sfârșit, și să începi cu adevărat călătoria.

Eu încă mai lucrez la asta. Dar măcar acum știu că Atena era minunată. Doar că aveam să-mi dau seama de asta puțin mai târziu.