Dervla Murphy, irlandeza care a pedalat până în India cu un pistol în buzunar

Sau cum să împuști lupi și să bei bere locală în 30 de țări înainte să devii legendă

Dervla Murphy s-a născut pe 28 noiembrie 1931 în Lismore, County Waterford, un orășel irlandez atât de mic încât majoritatea irlandezilor habar n-au unde e. Tatăl ei, fost prizonier politic al republicanilor irlandezi (trei ani în Wormwood Scrubs pentru probleme cu britanicii) devenise bibliotecar după șapte ani la Sorbona. Mama ei a dezvoltat artrită reumatoidă severă când Dervla avea un an, boală care practic a paralizat-o. Copilăria lui Dervla a fost definită de două realități: o mamă iubită care necesita îngrijire constantă și o libertate de mișcare ce compensa restricțiile domestice.

La 10 ani, Dervla a primit două cadouri de ziua ei: o bicicletă second-hand de la părinți și un atlas de la bunicul ei. Combinația era incendiară. După câteva zile, în timp ce urca pedalând o pantă abruptă de lângă Lismore, Dervla și-a privit picioarele și a gândit un lucru logic pentru un copil de 10 ani: „Dacă aș continua să pedalez destul de mult timp, aș putea ajunge în India”.

Planul a rămas secret. Era un copil viclean și înțelegea că adulții ar fi zâmbit cu toleranță și i-ar fi spus că ideea ei e o fantezie copilărească. Dar Dervla era sigură că într-o zi va pedala spre India. Logica ei era impecabilă, deoarece ciclismul funcționa excelent ca modalitate transport și India - excluzând URSS-ul din motive politice – era o destinație în care se putea ajunge, având mai puține obstacole decât orice altă destinație aflată la distanță similară. Era decembrie 1941. Pearl Harbor fusese bombardat cu câteva zile în urmă. Lumea era în flăcări. Iar Dervla Murphy plănuia o călătorie pe bicicletă.

Lungul drum către visul indian

La 14 ani, Dervla a părăsit școala. Mama ei avea nevoie de îngrijire constantă, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, servitorii erau practic inexistenți. Dervla a devenit gospodina și asistenta medicală a familiei. A făcut asta vreme de 16 ani. Între timp, făcea escapade scurte pe continent, în Anglia, Spania sau Franța, ori de câte ori își putea lăsa mama în grija altcuiva pentru câteva săptămâni. Scria articole despre călătorii pentru Hibernia Magazine. Visul ei legat de India rămânea mereu prezent, dar amânat la infinit.

În 1962, mama ei a murit. Dervla avea 31 de ani. Majoritatea femeilor din generația ei erau căsătorite de peste un deceniu, aveau copii, case, vieți domestice stabilite. Dervla era singură, pentru prima oară fără obligații și posesoarea unei biciclete Armstrong Cadet cu trei viteze pe care a numit-o Roz, prescurtare de la Rosinanta, iapa lui Don Quijote. Paralela era intenționată. Dacă plănuiești să pedalezi spre India, puțin romantism cavaleresc ajută.

Pe 14 ianuarie 1963, Dervla a plecat din Dunkirk spre Delhi. Întâmplător sau nu, Europa intra în cea mai grea iarnă din ultimii 80 de ani. Dervla purta haine second-hand, cizme donate de armata americană și avea în bagaj un sac de dormit ultralejer, câteva schimburi de haine și un pistol calibru 25 (un Ruger sau poate un Beretta, sursele diferă) pe care polițiștii locali din Lismore o învățaseră să-l folosească, în caz că întâlnea animale sălbatice și bărbați problematici, în ordinea fiind aceasta.

Prima parte a călătoriei, în care a trecut prin Franța, Italia și Iugoslavia, a fost un test de rezistență la frig. Zăpada cădea în cantități alarmante. Vânturile o aruncau de pe șa. La un moment dat, în Iugoslavia, a căzut într-un râu înghețat atât de solid încât impactul ei a produs zero fisuri pe gheață. S-a târât înapoi pe bicicletă și a continuat. Mâinile și picioarele îi degerau în mod constant. Oameni miloși i-au oferit mâncare fierbinte și cazare. Dervla accepta totul cu o dezinvoltură care sugera că a dormi în cabane primitive alături de localnici era o experiență perfect normală pentru o femeie singură irlandeză.

Lupii, băăăă!

Apoi, în Bulgaria, lucrurile au luat o întorsătură violentă. Dervla călărea seara prin munți când o haită de lupi înfometați a atacat-o. Lupii erau slabi și disperați, fiindcă iarna aspră îi împinsese spre disperare. Dervla a scos pistolul din buzunar și a împușcat unul. Ceilalți au fugit. A continuat pedalarea. În jurnalul ei, incidentul e descris cu o precizie aproape comică: lupi, pistol, unul mort, drum continuat. Dervla trata violența ca pe o inconveniență minoră, nu ca pe o tragedie evitată la limită.

În Turcia, situația s-a repetat, dar în variantă umană. Dormea într-o cameră când un bărbat mascat a intrat noaptea peste ea. Dervla s-a trezit, a scos pistolul și a tras un foc de avertizare în tavan. Bărbatul a fugit iar Dervla s-a culcat la loc. În Persia (Iran), kurzi deloc politicoși au primit aceeași tratament: amenințare cu pistolul. Kurzii și-au reconsiderat planurile.

Câteva zile mai târziu, în Irak, s-au apropiat de ea bandiți înarmați cu cuțite. Dervla a tras peste capetele lor, bandiții s-au retras. Fiecare incident e notat în jurnal cu un ton care sugerează că a trage cu pistolul era echivalentul ideii de a repara o pană. Adică ceva enervant, dar inevitabil.

Ironia sorții este că, în toată viața ei, cel mai rău accident al Dervlei s-a întâmplat acasă, în Lismore, când s-a împiedicat de pisici și și-a rupt un braț. Lupii, bandiții, kurzii amenințători… toți au fost mai puțin periculoși decât bietele pisicuțe irlandeze.

Femeia-bărbat, îndrăgostită de Afghanistan

Persia (Iranul modern) i-a plăcut, dar Afghanistanul a fost revelator, Dervla îndrăgostindu-se de această țară. S-a autodenumit „Afghanatical”, un neologism care combina „Afghanistan” cu „fanatical”. A petrecut săptămâni în șir pedalând prin văi, vizitând Herat, Kabul, Bamiyan - unde a văzut uriașele statui Buddha, sculptate în secolul VI și distruse de talibani în 2001. A scris despre afgani cu o căldură rară în literatura de călătorie: „Afghanul este un om după inima mea”.

Observația era reciprocă. Dervla, o femeie singură pe bicicletă într-o regiune unde femeile rareori părăseau casa neînsoțite, era o anomalie fascinantă. Localnicii o opreau în mod constant. Unii credeau că e bărbat, din cauza hainelor largi, a cizmelor militare, a lipsei machiajului și a comportamentului masculin. Dervla găsea amuzantă această confuzie. În Pakistan, în timpul unei călătorii pe care avea s-o facă mai târziu împreună cu fiica ei Rachel, când era confundată în mod constant cu soțul ei din cauza fizicului și a hainelor, Dervla a dezvoltat o strategie directă: se descheia la cămașă și își arăta sânii. Problema se rezolva instant.

În Pakistan, Dervla a fost oaspetele Wali-ului din Swat, conducătorul unui principat montan care fusese recent vizitat de regina Elisabeta a II-a. Wali-ul o numise „Elveția Orientului” iar Dervla a fost de acord văzând pădurile de pin, pășunile înflorite și râul Indus curgând violent printre văi. Hainele se deterioraseră complet, literlamente. Wali-ul i-a dat pantaloni de armată pakistanezi pe care Dervla le-a purtat asortați la o haină din piele de oaie tribală, necurățată, care mirosea suficient de rău încât localnicii s-o detecteze înainte s-o vadă.

În Gilgit, regiunea montană din nordul Pakistanului, Raja-ul local i-a oferit un petec de pământ. Dervla a fost tentată serios să accepte și să rămână acolo pentru totdeauna. Era atât de fericită în munți încât ideea de a se stabili permanent în Kashmir părea logică. Apoi și-a amintit că avea o carte de scris iar Delhi, visul ei, încă era la câteva sute de kilometri distanță. A refuzat politicos și a continuat pedalarea.

Un vis împlinit

A ajuns în Delhi pe 18 iulie 1963, după aproape șase luni de călătorie. Estimarea parcursului ei era de aproximativ 3,000 de mile (4,800 km), deși gadgeturile de măsurat distanțe nu funcționau pe drumurile asiatice, deci cifra era aproximativă. Media zilnică pe o zi normală de ciclism fusese de 70-80 de mile. Ziua cea mai scurtă înglobase 19 mile. Ziua cea mai lungă - 118 mile. Costul total al călătoriei a fost echivalentul a aproximativ 1300 de dolari din zilele noastre. Pentru șase luni de călătorie intercontinentală, să recunoaștem, era o sumă ridicol de mică.

În Delhi, Dervla a întâlnit-o pe Penelope Betjeman, soția poetului John Betjeman, care i-a sugerat că ar trebui să trimită jurnalul ei editorului John Murray. Dervla era prea modestă. Știa că John Murray publica poveștile exploratorilor serioși, nu pe cele ale femeilor irlandeze călare pe biciclete. Dar Penelope a insistat iar Dervla și-a trimis în cele din urmă manuscrisul. John Murray VI (Jock Murray) l-a citit și a acceptat-o imediat. Full Tilt: Ireland to India with a Bicycle a fost publicată în 1965.

Cartea a devenit instant bestseller. Publicul britanic era fascinat: o femeie singură pe bicicletă, lupii împușcați, bandiții kurzi, Afghanistanul descris cu atâta dragoste, Pakistanul văzut prin ochii unei exploratoare simpatice. Recenziile au fost entuziaste. The Sunday Telegraph a scris: „În permanență distractiva... o uimire continuă”. Homes and Gardens: „A evitat lupii, inundațiile, jafurile, a avut trei coaste rupte într-o bătaie într-un autobuz afgan, a suferit de căldură și frig, a mâncat orice, i-a plăcut aproape totul”.

Coaste rupte și voluntariat

Incidentul cu coastele rupte merită o explicație. Într-un autobuz afgan supraaglomerat, o ceartă între pasageri a degenerat într-o bătaie generală. Dervla, prinsă în mijloc, a încercat să se ferească. Cineva a lovit-o în coaste cu patul unei puști, așa că s-a ales cu trei coaste fracturate. Dar Dervla a continuat călătoria, fiindcă, în accepțiunea ei, durerea era, aparent, o parte acceptabilă a experienței.

După Delhi, Dervla a petrecut cinci luni ca voluntar într-o tabără de refugiați tibetani în Dharamsala, lucrând pentru organizația Save the Children. Apoi a călărit prin Valea Kullu. Aceste experiențe au fost publicate în a doua ei carte, Tibetan Foothold (1966). Dervla revenise acasă, scrisese două cărți și avea doar 35 de ani. Cariera ei de scriitoare de călătorie abia începuse.

În anii următori, Dervla a călătorit obsesiv, mergând inclusiv în Etiopia, pe care a vizitat-o călare pe un catâr. Apoi a luat o pauză surprinzătoare, pentru că, în 1968, la 37 de ani, Dervla a rămas însărcinată. Tatăl era Terence de Vere White, editorul literar al lui Irish Times, un tip căsătorit. Dervla nu l-a numit public până după moartea lui, în 1994. Fiica lor, Rachel, s-a născut în 1968.

Dervla a crescut-o singură pe Rachel în Lismore, într-o clădire din secolul XVII convertită în locuință, cu grajduri de porci și vaci transformate în bucătărie, baie, dormitor și birou. Fără mașină (Dervla nu a învățat niciodată să conducă), fără computer - a refuzat tehnologia până la moarte. Fără încălzire centrală: cei care o vizitau iarna își amintesc de frigul pătrunzător. Când cineva a întrebat dacă poate să facă o baie caldă, Dervla a arătat spre râul Blackwater: „Râul e mai jos”.

La 5 ani, fiica ei, Rachel, a fost considerată destul de mare pentru a călători. Dervla a luat-o în India (Goa și Coorg). Apoi în Baltistan, iarna, la temperaturi de -20°C. Rachel avea doar 6 ani. Apoi în Peru, pe un catâr, în Madagascar și Camerun, călare pe un cal numit Egbert.

Dervla avea o teorie: „Prezența unui copil subliniază încrederea ta în bunăvoința comunității”. Lui Rachel îi plăceau călătoriile. A crescut vorbind cu localnici, dormind în cabane, mâncând mâncare ciudată, învățând că lumea era mai vastă și mai prietenoasă decât sugerau știrile. Când Rachel a crescut, Dervla a continuat să călătorească singură.

A ajuns și în România, imediat după căderea lui Ceaușescu. În Rwanda, la doi ani după genocid. În Africa de Sud, imediat post-apartheid. În Irlanda de Nord - A Place Apart (1978), unde Dervla, cu rădăcini republicane irlandeze, a încercat să înțeleagă loialismul protestant și violența sectariană. În Laos. În Siberia - Through Siberia by Accident (2006), după ce un accident la un picior a forțat-o să schimbe planurile. În Cuba cu Rachel și alte trei nepoate. În Palestina și în Gaza - A Month by the Sea (2013), când avea 80 de ani.

Principii de călătorie

Dervla Murphy, în 1990. Foto: Gamma-Rapho/Getty

În fiecare călătorie avea aceleași principii: pe bicicletă, pe jos, cu căruța sau pe catâr. Cu bagaje la minim. Cu un volum de poezie. Cu aspirină în cantități mari. Cu o curiozitate inepuizabilă. Cu pistolul la îndemână când era necesar (deși în călătoriile ulterioare l-a abandonat). Cu bere locală oriunde, fie că era talla fermentată în gospodăriile din Etiopia, beerlao în Laos sau Guinness în Irlanda. Niciun pic de lux. Nicio legătură cu turismul de masă, pe care îl detesta visceral.

Dervla sfătuia călătorii aspiranți: „Folosiți ghidurile turistice pentru a identifica zonele frecventate de străini, apoi mergeți în direcția opusă”. Investiți în cele mai bune hărți disponibile. Nu plecați niciodată fără busolă. Și călătoriți singuri pe bicicletă, e cel mai probabil mod în care să-ți faci prieteni.

Stilul ei literar era direct, fără artificii, brutal de onest. Când circumstanțele o cereau, scria literalmente despre rahat. Despre căldura sufocantă, mâncarea groaznică, purici, ploșnițe, muște de nisip, degerături, insolații. Despre mâncat trifoi vreme de trei zile, când nu avea altceva. Despre îmbrăcămintea ei care se descompunea în bucăți și mirosul hainei de piele de oaie necurățată. Despre oameni, cu afecțiune, respect și o curiozitate autentică.

Colin Thubron, un respectat scriitor de călătorie, a descris cărțile ei în cel mai bun mod. „Lipsesc pretențiile, sunt strălucitor de oneste și accesibile, sunt marcate de un umor pământesc și sunt pline de farmec”. The Observer a scris că „Dervla Murphy este acel călător rar care poate face lumea să pară simultan mai mare și mai intimă”.

Dervla evita interviurile. „A o intervieva pe Dervla era ca și cum ai încerca să deschizi o stridie cu un bilet de autobuz ud”, spunea Jock Murray, editorul ei. Era politicoasă dar rezervată. Prietenoasă dar se auto-proteja. Vorbea cu oricine pe drum, de la localnici la șoferi de camion, fermieri, refugiați dar acasă, în Irlanda, evita publicitatea.

Avea opinii puternice. Precum spuneam mai sus, detesta turismul de masă, afirmând lucruri de genul „Aș plăti 10 000 de lire să nu urc pe o navă de croazieră”. Considera turismul de masă „un dezastru” pentru mediu, pentru culturi locale și pentru autenticitatea experienței. Avea opinii fervente împotriva capitalismului de consum. Admirată țările sărace unde văzuse comunități funcționale și oameni mulțumiți fără bunuri materiale excesive.

A scris mult și despre politică. Conflictul Israel-Palestina. Moștenirea războiului din Vietnam. Războaiele din Balcani. Genociful ruandez. Rasismul în Bradford și Birmingham. Conflictul din Irlanda de Nord. Between River and Sea (2016), ultima ei carte, se axa pe Israel și Palestina, un conflict pentru care se documentase citind peste 200 de titluri. Dervla avea 85 de ani și încă cerceta obsesiv.

A continuat să călătorească până la 80 și ceva de ani. Rutina zilnică acasă era simplă. Se trezea la 5 dimineața, micul dejun bogat, plimbare cu câinii, înot în râul Blackwater vara, scria apoi toată ziua, se culca la 9:30. Simplu, disciplinat și sănătos. Adora să primească prieteni în vizită, deși cei care o vizitau iarna își aminteau provocarea de a nu îngheța.

În 2005, a primit Ness Award de la Royal Geographical Society „pentru explorare științifică, cercetare de teren, învățare culturală, sustenabilitate și bunăstarea animală”. Fondatorul ghidurilor Bradt Guides, Hilary Bradt, i-a livrat personal premiul în Lismore. Citația spunea: „Dervla este autentică. Într-o eră falsă, a călătorit pentru dragostea pură a călătoriei, pentru a se bucura de peisaje spectaculoase departe de mulțimi și pentru a întâlni oameni departe de artificiile civilizației”.

Dervla a murit pe 22 mai 2022, acasă în Lismore, la vârsta de 90 de ani, aistată de fiica Rachel și de nepoatele Rose, Clodagh și Zea. Președintele irlandez Michael D. Higgins a spus că Dervla era „un călător etic, care aducea o conștiință socială vitală și respect pentru cei despre care scria”.

Moștenirea ei constă în 26 de cărți, peste 50 de ani de scriere, călătorii în peste 30 de țări și o viață trăită pe principii clare, de independență, simplitate, curiozitate, respect pentru culturi diferite, dispreț pentru consumul excessiv și turismul de masă. Plus demonstrația că femeile pot călători oriunde, singure, cu resurse minime, pot supraviețui și prospera.

Lumea era, după cum a observat Dervla în Full Tilt, „plină de bunătate”. Și ce dovadă mai bună poate fi decât faptul că o femeie irlandeză a pedalat de la Dunkirk la Delhi în 1963, în cea mai aspră iarnă din 80 de ani, și majoritatea oamenilor pe care i-a întâlnit au fost prietenoși, generoși și încântați s-o cunoască? Lupii și kurzii au fost excepții. Dar pentru asta… exista pistolul.