Povestea Isabellei Bird, călătoarea victoriană care a devenit prima femeie admisă în Royal Geographical Society

Sau cum să fii invincibilă în străinătate și semi-moartă în Anglia natală

Isabella Lucy Bird s-a născut pe 15 octombrie 1831 în Yorkshire, fiica unui preot anglican cu probleme în a găsi o locație stabilă. Familia ei se muta constant, lucru ce avea să se dovedească o excelentă pregătire pentru o viitoare călătoare de profesie, iar părinții erau evanghelici, sabatarieni și cu o fermă poziție anti-sclavagism. Ca să înțelegem, în casa bunicilor, femeile refuzau zahărul în ceai în semn de protest față de comerțul cu sclavi din Caraibe, un fapt impresionant ca activism social al vremii.

Isabella era o copilă ciudată. Bolnăvicioasă, deprimată, cu o afecțiune spinală care ar fi transformat-o într-o invalidă permanentă dacă ar fi urmat sfaturile medicilor din acea epocă. În schimb, a făcut exact opusul a ceea ce îi spuneau doctorii: a petrecut cât mai mult timp afară, a învățat să călărească și să exploreze natura. Părinții ei, înțelegători sau, mai degrabă, disperați, au lăsat-o să devină o tomboy-ță victoriană care citea obsesiv și colecta specimene botanice.

La 19 ani, chirurgii i-au extirpat o tumoare fibroasă „din vecinătatea coloanei vertebrale”, după o operație care probabil a fost la fel de plăcută pe cât îi sună numele. Cu toate acestea, durerile au continuat. Capul o durea constant, avea insomnii frecvente. Cu o impecabilă logică victoriană, medicii i-au recomandat o călătorie pe mare. Tatăl ei i-a dat 100 de lire și permisiunea să stea plecată cât timp se încadrează în acea sumă.

Asta se întâmpla în 1854, când Isabella avea 23 de ani. A plecat spre America și s-a întors după câteva luni, complet transformată. Scrisorile pe care le trimitea familiei de acasă erau atât de „descriptive” încât au devenit, practic, cartea ei de debut, An Englishwoman in America (1856). Editorul John Murray a publicat-o și a devenit prietenul ei pe viață, fapt care pentru o scriitoare era echivalentul unui câștig la loterie.

Marea Britanie nu e pentru Isabella

A început astfel un tipar straniu care a definit-o întreaga viață: acasă, în Marea Britanie, Isabella era aproape un invalid, cu dureri de spate cronice, migrene la greu, depresie, incapabilă să scrie sau să funcționeze normal. Dar în momentul când se urca pe o navă sau pe un cal și pleca din Anglia, în mod miraculos toate bolile ei dispăreau. „Un invalid acasă și un Samson în străinătate”, cum spunea o biografie. Părea că sănătatea ei avea o alergie specifică la Insulele Britanice.

După ce tatăl ei a murit în 1858, familia s-a mutat în Edinburgh, un oraș care deși era pe placul Isabellei, îi oferea doar o sufocantă viață domestică. Următorul deceniu l-a petrecut într-o rutină respectabilă: caritate pentru săracii din Edinburgh și pescarii de pe insulele vestice, activități religioase, conferințe. Un stil de viață pe care societatea victoriană îl aproba pentru o femeie nemăritată din clasa mijlocie. Dar… Isabella era nefericită.

În 1868, mama ei a murit iar sora ei, Henrietta, s-a mutat pe insula Mull. Isabella avea 37 de ani și o libertate care părea tardivă dar care era… totală. Patru ani mai târziu a plecat spre Noua Zeelandă, Australia și Insulele Sandwich (Hawaii), la o vârstă când majoritatea contemporanelor ei erau măritate de douăzeci de ani și aveau copii adolescenți. Isabella abia își începea cu adevărat aventura.

Experiența Hawaii

Experiența în Hawaii a fost revelatorie. A escaladat vulcani activi (Mauna Kea și Mauna Loa) cu o curiozitate aproape suicidară. Dar cel mai important, a învățat să călărească astride precum bărbații, cu picioare de ambele părți ale șeii, în loc de sidesaddle, respectabila poziție feminină conform căreia ambele picioare stau pe aceeași parte. Călăritul îi ameliora surprinzător durerile de spate, fiind practic pentru distanțe lungi. În același timp genera și… scandal.

Femeile respectabile călăreau sidesaddle. Călăritul astride era considerat masculin, imoral, o amenințare la moralitatea publică. Isabella nu dădea însă doi bani pe convenții, continuând să călărească așa cum voia și dezvoltând ceea ce a numit Hawaiian riding dress – într-o jachetă semi-fit, o fustă până la glezne și pantaloni turcești strânși în falduri peste cizme. Bloomer-ul hawaiian.

Din Hawaii, Isabella s-a îndreptat spre Colorado, în anul 1873. A ajuns în Cheyenne exact în mijlocul unei epidemii de holeră dar s-a oprit doar pentru a angaja o tânără care să aibă grijă de o mamă cu un nou-născut, după care a plecat spre Munții Stâncoși. A călărit aproximativ 1400 de kilometri prin teritoriul recent deschis colonizării, purtând Hawaiian dress-ul ei pe o șa mexicană. Dormea sub stele pe paturi de crengi de pin. Mânca ce găsea, ca în viitoarele emisiuni cu lunateci de pe Discovery. Și trimitea scrisori incredibile către sora ei, Henrietta.

Romantism montan

Apoi l-a întâlnit pe Jim Nugent, supranumit Rocky Mountain Jim și povestea ei a luat o întorsătură romantico-punk, dar în cel mai ciudat mod posibil.

Jim era un desperado legendar. Mamele din zonă își amenințau copiii obraznici cu fraze gen: „Comportă-te cum se cuvine sau te dau pe mâna lui Rocky Mountain Jim, care coboară din munți o dată pe lună să fure copiii răi și să-i gătească la cină!”. Jim își pierduse un ochi în urma unui atac al unui urs grizzly, iar jumătatea aceea a feței era, după cuvintele Isabellei, „repulsivă”. Dar cealaltă jumătate părea „modelată în marmură”, cu „bucle tawny” curgând de sub pălărie până la umeri. Așadar, tipul avea două fețe: una oribilă, cealaltă frumoasă. Și două personalități: treaz, era un gentleman curtenitor. Beat, era „cel mai groaznic ticălos din Colorado”.

Isabella l-a cunoscut la cabana lui, o „cabană din bușteni negri” păzită de un câine pe care Jim l-a lovit cu piciorul când și-a ridicat pălăria în fața ei. „Desperado era scris cu litere mari pe tot ce-l înconjura”, a notat Isabella. Cu toate acestea, s-au înțeles. Jim era citit, vorbea despre literatură și poezie, putea fi blând la o adică și era un excelent ghid montan.

Isabella voia să urce Long’s Peak, un vârf de 4346 de metri care domina peisajul, așa că i-a cerut lui Jim să-i fie ghid. El a acceptat. Pe 1 octombrie 1873, Isabella, Jim și doi tineri au plecat spre vârf. Drumul era periculos, cu stânci abrupte, gheață, vânt puternic. La un moment dat, Isabella a rămas blocată pe o stâncă verticală și Jim a trebuit să o tragă în sus „ca pe un balot de mărfuri, prin forță brută”. În cele din urmă au reușit, iar Isabella a devenit prima femeie care a atins vârful Long’s Peak. În același timp, prima care a făcut-o într-o fustă de mătase și șalvari turcești.

După coborâre, Isabella și Jim au petrecut mult timp împreună, călărind prin Estes Park. Localnicii bârfeau. Jim i-a spus la un moment dat că o iubește. Isabella a scris surorii ei: „E un bărbat pe care orice femeie l-ar putea iubi, dar cu care nicio femeie sănătoasă la cap nu s-ar căsători”.

Isabella avea dreptate să fie precaută. Jim bea prea mult iar viața lui era violentă și instabilă. Când Isabella l-a întrebat dacă ar putea renunța la whisky, Jim i-a răspuns că whisky-ul era singura plăcere care i-a mai rămas. Odinioară, poate, ar fi putut renunța. Acum era prea târziu.

Adio, Jim!

Neconsolată, Isabella a plecat din Colorado. I-a trimis lui Jim o scrisoare formală, în care-i spunea, printre altele: „Nu poate fi decât constrângere între noi... Doresc ca relația noastră să se încheie imediat. Cu stimă, ILB”. Era dură, dar practică. O relație cu un alcoolic violent dintr-o cabană izolată din munți nu era viabilă pentru o femeie victoriană care voia să publice cărți și să fie luată în serios.

Jim Nugent a fost împușcat mortal în iunie 1874, la mai puțin de un an după ce Isabella plecase. Circumstanțele implică o ceartă violentă cu un vecin, probabil legată de pământ și de conflicte cu aristocratul Lord Dunraven care voia să cumpere Estes Park pentru domenii de vânătoare private. Jim nu s-a integrat bine în planurile aristocrației.

Scrisorile Isabellei către Henrietta au fost publicate mai întâi în The Leisure Hour Magazine în 1878, apoi într-o carte: A Lady’s Life in the Rocky Mountains, în 1879. A devenit bestsellerul ei, cartea care a făcut-o celebră. Publicul britanic era fascinat: o femeie călărind singură prin Vestul Sălbatic, întâlnind tâlhari, dormind în cabane primitive, escaladând munți periculoși. Wow! Era ceva exotic, șocant și captivant în același timp.

Apoi a venit scandalul vestimentar. Un critic de la The Times a afirmat că Isabella purta „ținute masculine” în Munții Stâncoși. Isabella și-a ieșit din minți. I-a scris editorului John Murray o notă de clarificare, numind acuzația „calomnioasă”. Nota a fost inclusă în edițiile ulterioare ale cărții: „Întru beneficiul altor doamne călătoare, doresc să explic că ‘Hawaiian riding dress‘-ul meu este ‘American Lady’s Mountain Dress‘ - o jachetă semi-fit, o fustă până la glezne și pantaloni turcești largi, strânși în falduri peste cizme, adică un costum complet funcțional și feminin pentru alpinism și alte călătorii realizate în condiții dure”.

A inclus și o schiță a costumului. Isabella voia ca poziția ei să fie clară: călărea astride, purta pantaloni, făcea lucruri masculine, dar rămânea o doamnă respectabilă. Paradoxul era esențial pentru reputația ei.

Ruta asiatică

Isabella în anii senectuții

În 1878, Isabella a plecat spre Asia, având în plan Japonia, China, Coreea, Vietnam, Singapore, Malaezia. În Japonia a trecut prin inundații cumplite și pe drumuri deloc bătătorite. În orașele japoneze, mii de oameni se înghesuiau să vadă bizara străină. A scris Unbeaten Tracks in Japan, documentând cultura japoneză cu o remarcabilă precizie etnografică.

În 1880, sora ei Henrietta a murit de tifos. Isabella a fost devastată fiindcă Henrietta fusese confidenta ei, destinatara scrisorilor ei și suportul ei emoțional. Fără Henrietta, călătoriile păreau mai puțin semnificative.

Dr. John Bishop, un chirurg din Edinburgh cu 30 de ani mai în vârstă, o curtase pe Isabella ani întregi. După moartea Henriettei, Isabella a acceptat în cele din urmă propunerea lui. Cei doi s-au căsătorit în februarie 1881. Isabella avea 49 de ani. Regele Kalakaua din Hawaii i-a acordat Ordinul Royal, un gest diplomatic de rang maxim pentru o femeie care scrisese încântător despre insulele lui.

Căsătoria a fost de scurtă durată. John Bishop a murit în 1886, după doar cinci ani. Isabella a moștenit o sumă considerabilă de bani și, ca prin minune, sănătatea ei s-a îmbunătățit foarte mult după moartea lui. Cinicii ar putea suspecta că însăși căsătoria o îmbolnăvise, dar Isabella a pretins că era durerea pierderii, care se vindeca. Oricum ar fi fost, la 55 de ani, văduvă și bogată, Isabella era liberă să călătorească din nou. Yuppy!

Acum, însă, de pe poziții diferite, Isabella simțea că precedentele călătorii fuseseră „cu desăvârșire marcate de diletantism”. S-a apucat să studieze medicina și a decis să călătorească din postura de misionară medicală. A plecat spre India în februarie 1889, la aproape 60 de ani. A vizitat misiuni, a călătorit în Ladakh la granița cu Tibetul, apoi în Iran, Kurdistan și Turcia.

În India, Maharajahul din Kashmir i-a dat un teren pentru a construi un spital cu șaizeci de paturi și un dispensar pentru femei. Isabella a lucrat cu Fanny Jane Butler pentru a fonda John Bishop Memorial Hospital în memoria soțului ei decedat, care lăsase în testament fonduri special pentru acest scop. O filantropie victoriană la superlativ, conform căreia Isabella folosea banii moșteniți pentru a construi spitale în memoria unui bărbat care murise după doar cinci ani de la căsătorie.

În 1890, Isabella s-a alăturat unui grup de soldați britanici care călătoreau între Bagdad și Teheran. A rămas cu ofițerul comandant în timpul lucrărilor de topografie pe care acesta le desfășura în regiune, înarmată cu un revolver și un cufăr medical furnizat de compania lui Henry Wellcome din Londra.

În anii 1890, Isabella a adoptat îmbrăcăminte de sorginte chineză și Manchu în timpul călătoriilor prin China. Hainele europene atrăgeau o atenție nedorită și chiar atacuri fizice așa că Isabella a lăudat „confortul extrem” al rochiilor chinezești, care „nu aveau corsete sau centuri în talie sau constrângeri de vreun fel”. În plus, rochiile largi îi permiteau să-și ascundă revolverul într-o „pungă de bumbac cu aspect foarte pacifist”. Aspectul exterior pașnic ascundea determinarea interioară armată.

A călătorit pe fluviul Yangtze și râul Han în China, în 1897, la vârsta de 66 de ani. Apoi a ajuns în Maroc, unde a călătorit printre berberi și a avut nevoie de o scară pentru a se urca pe armăsarul ei negru, cadou de la Sultan. Isabella avea 1.50 metri înălțime, fiind mignonă chiar și pentru standardele victoriene. Dar dimensiunea fizică nu avea nicio legătură cu curajul sau ambiția.

În 1892, Isabella a devenit prima femeie aleasă membru al respectabilei Royal Geographical Society. Admiterea ei a fost controversată, mulți membri protestând că femeile „nu sunt potrivite pentru a fi exploratoare”. Dar Isabella publicase deja opt cărți de călătorie, umblase pe patru continente, supraviețuise unei varietăți impresionante de pericole și fotografiase locuri pe care majoritatea bărbaților britanici doar visau să le vadă. Protestele au fost ignorate.

Isabella a murit pe 7 octombrie 1904, în Edinburgh, la 72 de ani. Valizele ei erau deja făcute pentru o călătorie în China. Până în ultimul moment, își plănuia următoarea aventură. A fost îngropată laolaltă cu familia, în Dean Cemetery.

Moștenirea uriașă a Isabellei Bird

Moștenirea ei e ciudată și, în același timp, fascinantă. Isabella a devenit celebră ca o lady traveller, o categorie victoriană aparte care permitea femeilor să călătorească dacă păstrau aparențele respectabilității. Purta fuste lungi peste pantaloni. Călărea astride dar susținea că acest lucru era feminin. Dormea în cabane cu bărbați necăsătoriți dar își păstra reputația. Era înarmată cu un revolver dar îl ascundea într-o pungă drăguță. Escalada munți în haine de mătase. Era simultan conformistă și rebelă, respectabilă și radicală.

Scriitorii contemporani au criticat-o pentru păstrarea aparențelor. De ce să pretindă că pantalonii turcești sunt „feminini” când era evident că erau pantaloni? De ce să nege acuzația de „accesorii masculine” când toată lumea știa că ea călărea și se îmbrăca precum bărbații? Cu toate acestea, Isabella înțelegea ceva esențial: dacă voia să publice cărți, să fie luată în serios de Royal Geographical Society și să continue să călătorească fără să fie ostracizată social, trebuia să mențină ficțiunea respectabilității. Era pragmatism, sau politică. Sau ambele.

Și a funcționat. Isabella a publicat (în total) nouă cărți de călătorie, a devenit celebră pe plan mondial, a fost admirată de femei și bărbaţi, a fost primită de regi și sultani, a fondat spitale și a deschis drumul pentru generații de femei exploratoare. Mary Kingsley, Gertrude Bell, Freya Stark - toate au urmat calea pe care Isabella o deschisese, călătorind în locuri „nepotrivite pentru femei” și documentând lumea cu precizie și pasiune.

Fotografiile Isabellei sunt la fel de impresionante ca scrierile ei. A transportat echipament fotografic greu prin deșerturi, munți și jungle, developând plăcile în mijlocul apelor fluviului Yangtze sau în corturi primitive. Peste 140 de fotografii ale ei sunt păstrate la National Library of Scotland, documentând oameni, peisaje, clădiri din China, Japonia, Coreea, Persia, Maroc. Sunt documente etnografice valoroase, dar și artă pură. Isabella avea ochi pentru compoziție și un respect pentru subiectele ei care lipsea multor fotografi coloniali contemporani.

Fotografii din călătoriile Isabellei Bird

Scrierile ei oscilează între admirație și critică. A lăudat japonezii pentru curtoazia lor dar a dorit „influențe mai bune” pentru a-i ridica la „sinele creștin”. A criticat musulmanii pentru neglijența față de moschei dar a admis deschis că unii creștini din Viena păstrau cărțile mai bine decât musulmanii din Alexandria. Era simultan o evanghelistă convinsă și un critic cultural onest. Să recunoaștem, o combinație rară.

Cel mai ciudat aspect al vieții Isabellei rămâne dualitatea ei medicală. Acasă, în Anglia sau Scoția, era o bolnavă cronică, având dureri constante, depresie, fiind incapabilă să funcționeze. Dar în Hawaii, Colorado, Japonia, China, Persia… adică oriunde în afara Marii Britanii, era energică, rezistentă, capabilă să călărească zile întregi, să doarmă pe sol, să mănânce mâncare proastă, să supraviețuiască frigului extrem și căldurii sufocante. Medicii moderni ar putea diagnostica o depresie severă exacerbată de constrângerile sociale victoriene. Isabella s-a auto-diagnosticat: „Mă simt sănătoasă doar în liniștea și libertatea sălbăticiei”.

Era un diagnostic precis. Societatea victoriană sufoca femeile inteligente și ambițioase într-o serie de constrângeri fizice și sociale, propunând ca literă de lege corsete care comprimau organele, fuste care cântăreau kilograme, așteptări domestice constante, lipsa de educație formală, imposibilitatea construirii unei cariere și căsătoria ca unica opțiune respectabilă. Pentru Isabella, călătoria era singura scăpare, în locuri unde putea respira, la propriu și la figurat.

Isabella a murit planificând următoarea călătorie. Valizele erau făcute, bilete cumpărate, destinația aleasă - China. Corpul ei ceda, dar spiritul rămânea neobosit. Pentru cineva care petrecuse prima jumătate a vieții ca invalid fără prea multe opțiuni, a doua jumătate fusese o compensare spectaculoasă. A călătorit mai mult decât majoritatea bărbaților contemporani, a scris mai bine decât majoritatea scriitorilor de călătorie, a fotografiat locuri pe care europenii abia le descopereau. Și a făcut toate astea purtând fuste lungi și susținând că șalvarii turcești erau „complet feminini”.

Pentru Isabella Bird, călătoria era sănătate pură. Iar Isabella a ales sănătatea, cu o consecvență remarcabilă, până în ultima ei zi.